Incerc sa realizez de ce. Sub ce motiv, si poate, ce urmare ar fi avut. Tot, nu tu sau tu in mod separat. Si incerc, si ma gandesc si trag in piept seva concluziilor. Nu gasesc rezultat. Zambesc. Putin mai mult decat ironic si realizez ca era sa fac ce-am mai facut. Sa pierd tot.. Tot mai putin respiratia. Acum nu mai abdic. Imi accept greseala. Oftez mai des, gandesc lucid, si incerc sa fiu iertat. Probabil va fi bine. Sper! Dar totusi, de ce nici eu nici tu, nici nimeni nu-i niciodata multumit cu tot ceea ce are? Ma intreb. Si nu gasesc raspuns. Si pare a fi o dilema. Existentiala.
Sunt multumit cu ce-mi oferi, iar tu la randul tau, fii multumita cu raspunsurile pe care le primesti. Nu te intreba de ce pentru ca nu vei primi raspuns. Si nu ma intreba de ce pentru ca nu stiu raspuns.
Va fi cum ti-am promis azi-noapte. Si poate.. Va fi cum iti promit acum. Eu tu... si restul lumii.
Da... amandoi in ciuda a ceea ce spun altii. Nu ma mai intereseaza. Trec peste, privesc inainte si incerc sa uit pentru ca ceea ce inca am nu vreau sa pierd, pentru ca mi-e frica sa descopar cum este fara.
RăspundețiȘtergere