Parerea care ma intereseaza. Budisteanu - Cititorul harnic.

Suntem multi cei care cred ca avem ceva de spus, multi cei care cu usurinta scriu bine, care chiar au suficienta substanta din care sa-si extraga sevele. Se nasc totusi mai multe intrebari: de ce scriem in public?, de ce avem nevoie de “cititori”?, cui ne adresam de fapt?, de ce avem nevoie de ecoul lor?…si mai ales: suntem constienti ca scrisul pe blog este totusi o forma de exhibitionism psihic mascat de tot felul de motive “nobile”?
Probabil ca prin randurile de pe blog lasi sa transpara una din fatetele cele mai autentice ale personalitatii tale. Nu te cunosc in realitate, dar ma intreb daca te-as recunoaste, intalnindu-te in vivo, dupa cel care esti in si printre aceste randuri: probabil ca nu!
Se pare ca suferi din dragoste. Poate ca de fapt nici macar nu suferi, dar doar suferinta te rafineaza. Ai talentul de a spune nimicul, la modul cel mai interesant. Si totusi, despre ce vorbesti? Raman nedumerita asupra mesajului. Ce vrei sa ne spui, noua, multimii anonime a cititorilor? De ce am reveni sa te citim?
In ceea ce ma priveste, pot spune doar de ce continui eu sa te citesc: fiindca nu aflu mai nimic despre tine. Si asta este fascinant. Nu cred o iota din toate tristetile acelea. Cred doar ca tristetea este pentru tine un material brut din care-ti framanti aluatul poetic. Nu este clar daca te doare ceva, daca ai vreo neliniste existentialista…….dar clar este ca daca ai avea vreuna autentica, ai naste din tine un autentic scriitor.
Mai este ceva: se simte ca esti un singular, intr-un mediu care nu-ti este propice. Se simte ca nu-ti infigi radacinile intr-un sol demn de soiul tau. Te sfatuiesc sa te cultivi cu mai mare grija pentru specia nobila din care faci parte. Cuvintele nu sunt mari, nu au ca scop sa-ti scarpine orgoliul, care este deja supradimensionat. Vor doar sa te determine sa te iei in serios. Caci deocamdata este evident ca te joci: cu cuvintele, cu sentimentele, cu ceilalti (celelalte), cu viata….
Si o ultima recomandare: mi-ar placea mai multa stringenta in discursul prezentat cititorilor. Am problema - cateodata - in a-ti urmari firul logic. Ma intreb la sfarsitul eseului: de fapt, ce a vrut sa-mi spuna? Merg pe ideea ca atunci cand scrii pe un blog, vrei sa fii citit, deci vrei sa impartasesti ceva cu ceilalti, deci trebuie sa fii atent ca ceea ce ai de transmis sa si ajunga la destinatar. Altfel, ai scrie intr-un fisier word salvat cu parola undeva in computerul personal (ehei, unde sunt caietele de odinioara, pe care scriam cu un ciot de creion - ca sa pot sterge si corecta - idei, senzatii si impresii nemestecate, plamada unui asa zis jurnal pt. mine si sufletul meu?!). Deci daca vrei sa te urmarim, ghideaza-ne totusi prin apele tulburi ale textului, catre malul concluziei, al ideii principale, al firului rosu. Altfel, ajungem la sfarsit si ne trezim ca nu stim decat ca esti trist, sau nu mai esti trist, sau esti doar un pic trist…..si un pic jucaus, dar de ce, cum si ce fel….asta o stii doar tu si, poate, iubita ta arhetipala. Vrem mai mult, ca sa putem participa ca la o “blogonovela” autentica, identificandu-ne cu personajul preferat. Eu, de ex., ma identific cu tine….si-mi zic: ce-o fi oare in capul meu, ca nu ma inteleg nimic!?
Lasand glumitele ca intre autor si ai lui cititori la o parte, inchei spunandu-ti ca-mi lipseste epicul. Liricul e mult, e bun, cateodata chiar f. bun, dar in stare bruta. Mai trebuie slefuit. Epicul insa e rar….noi vrem poveste, vrem actiune, vrem sa stim ce fu ieri, cum e azi si ce vei face maine…..asa iti vom putea intelege si lirica, aprecia si drama, si comicul….ba chiar si filozofia de viata care se desprinde din romanta inchegata a prozei tale.
Asteptam, urmarindu-ti devenirea. Dar scrie pentru noi, cei multi, diferiti si fara chip, nu doar pentru ele, zeitele reale sau virtuale, muzele de care are nevoie orice tanar barbat, fie el bloghist sau nu. Invaluie-ne in poveste, atrage-ne, fidelizeaza-ne, vrajeste-ne, ca de nu…..ne ducem la blogul vecin….:)