sâmbătă, 8 august 2009

Să facem să merite.

Sunt perioade în care lucrurile merg prost. Majoritatea lucrurilor. E aşa, o aglomerare ciudată de evenimente, fatalităţi şi imprevizibil, o aglomerare care ba mă face să-mi doresc să pot plânge, ba mă fac să râd, să fac haz de necaz. Aşa-i pe la mine zilele astea.
Nu vreau să mă învelesc în cuvinte mari. Nu vreau ca ceea ce simt să fie învelit în poleială strălucitoare, pentru că la prima rază de lumină n-ar mai răzbate nimic din ce-i înăuntru, tocmai pentru că totul se reflectă în afară. Sunt tot mai des momente în care fac asocieri ameţitoare de bine şi rău, de nevoi şi plăcere, de lucrurile pe care altădată le aveam desenate ca fiind despărţite de o linie albă, groasă şi continuă.
Am renunţat să mă mai gândesc la ce-i moral şi ce-i normal. Am ales ca, în anumite momente, să gândesc cât mai puţin posibil. Să-mi ţin toate simţurile treze. Să uit. Să iert. Să nu-mi mai pese de nimic altceva decât de ceea ce se petrece în mine.
Nu pot spune exact ce se petrece în mine în momentul ăsta, însă cred că e un soi de ceartă, de revoltă spontană între partea aia care deja s-a obişnuit cu societatea în care trăim şi partea aia revoluţionară, care încă mai are speranţa aia în van că lucrurile mai pot fi schimbate.
Eu sunt contruită în aşa fel încât să simt ascuţit până şi cele mai fine ironii, să simt privirile îndreptate către mine ca un soi de arsuri insistente. Sunt construită să fiu selectivă şi implicată până la dumnezeu, dacă într-adevăr cred în ceva.
Mă gândeam zilele astea că cel mai uşor mod de a trece prin viaţă este să te gândeşti cât mai puţin la faptul că ea, într-adevăr, trece. Sau, cel puţin, să te axezi pe partea pozitivă: aceea de a face trecerea să merite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati aici..